Paharul cu filet

În copilărie, să împarţi cu ceilalţi era o distracţie, iar să nu primeşti, era o catastrofă. Oricum, spre bucuria noastră, nu prea ne întâlneam cu zgârcenia, iar dacă nu aveai, inventai. Jucăriile, dulciurile, ba chiar întâmplările din casă dădeau turul curţii, fără să scape nimeni. Adi era şi el un copil foarte darnic. Crescut de părinţi într-un spirit al generozităţii, împărţea ce avea cu ceilalţi. Gume, ciocolată, bomboane, jucării. Ba chiar faptul că am învăţat, de mic, să merg cu bicicleta i se datorează tot lui. Cât timp el înălţa zmeul meu, sau căsca ochii după aeromodelele pe care, stângaci, le trimitea direct în sus (iar apoi, cădeau în bot), eu trăgeam trânte cu bicicleta lui sau mai loveam câte un ficat de pieton nevinovat, cu ghidonul, pe când deja învăţam să iau curbele.

Familia lui Adi era cât de cât înstărită, nu păreau să aibă probleme, ba chiar se lăfăiau într-un apartament mare şi bine pus la punct. Probabil de prea mult bine o dăduse tatăl lui pe băutură. Mama lui însă, era de o eleganţă şi un bun-şimţ plăcut.

Odată, ajunşi la el acasă, după ce ne-am jucat afară, ne-am năpustit la chiuvetă să bem apă. Ca o gazdă bună, mama lui Adi a intervenit, servindu-ne. Fiecare am primit mult râvnita apă. Eu într-un pahar de sticlă, el într-un borcan de 400ml, cu filet. Eram buimăcit.

– Adi bea din borcan pentru că scapă des paharele şi le sparge !

În momentul ăla, am văzut cum dărnicia se răstroarnă şi devine zgârcenie. Poate avea limbrici, veţi spune unii dintre voi, poate era răcit şi nu era de dorit să tuşească tot familionul. Foarte puţin probabil. Putea să aibă paharul lui, avea de unde, diferit în aspect dar nici chiar (permiteţi-mi exagerarea) atât de unic precum un borcan. Ce jenă amestecată cu chef de poante aveam. Puteam foarte bine şi cred că era şi mai distractiv dacă beam amândoi din borcane, sub pretextul că paharele sunt date cu soluţie de curăţat, dacă Adi era într-adevăr bolnav. Dar fineţea de genul ăsta i-a scăpat mamei lui, zgârcenia ei punând capac unui mit care s-a fisurat odată cu apariţia paharului cu filet.

Gara din Dej, în nuanțe de bej.


Untitled

Subalternii timpului împietrit.

În crâșmulița din gara Dej, gălbejită de fumul din mahoarca drumeților, timpul nu așteaptă niciun tren.E înghețat totul , anii sunt întemnițați aici, băgați la răcoare într-o încăpere cu pereți înalți și zgribuliți de vremea firească a lunii Decembrie. Până și ceasul auriu, imitând o uriașă brățară cu pene, așezat între două ghirlande de frunze de plastic prăfuite, arată parcă o oră inexistentă și mereu statornică. Vechiul e laitmotivul locului iar oamenii de pe scaune sunt mărturii ale neschimbării.  Doar damele din imaginile de pe pereți și de pe mușamaua fețelor de masă,făcând reclamă la băuturi spirtoase mai aduc aminte de prospețime și nou. Întâmplarea face ca senzualitatea lor să fie răsfățată de muzica domol pornită din difuzoare:  Savoy – Domnișoară, domnișoară.

Bodega asta, mană cerească pentru cei aflați între două trenuri îmi aduce aminte de surioara ei, aflată pe peronul gării din Baia Mare, cu un nume iscusit inspirat: Roata Norocului.

Restaurantul acesta, căci așa se prezintă, încă de la intrare, acest templu al așteptării nu pare să-i ispitească pe mușterii la mâncat, ei fiind încercați doar de o nestăpânită sete. Altfel, și doamna de la agenția CFR punea sub arcuitul semn al întrebării această nevoie :

–          Din Dej, către Moldova iau trenul foamei, nu !?!

–           Apoi domnu`meu, io nu știu dacă o să facți foamea pe-acolo, eu știu că vă trimit bine !

Vinovații fără vină.

În toată fotografie a societății de treapta a 3-a, vântul schimbării nu vine (bag seamă nici nu va veni prea repede) de la București, de la Guvern sau Parlament, vântul schimbării se strecoară printre ușile crăpate, când și când, atunci când frigul schimbă puțin poziția consumatorilor, la masă. Orice altă schimbare e inutil de intuit.Obscurul din sufletele mesenilor dar și din întregul local e într-un acord total cu figurile lor întunecate. Ca o ironie, Florian Pittiș concluzionează melodic, la radio: Vinovații fără vină, cer să se facă lumină !

Surdomuta gălăgioasă.

Cu toate că un păhărel deznoadă limba, chefliii de ocazie nu se arată interesați de singura prezență feminină care își face apariția. Nu o intreabă nimic, parcă intuind farsa. O urmăresc cum scoate produse din geantă și le așează pe masa fiecăruia, mimând o muțenie totală. Nimeni nu a cumpărat nici plasturi cu rivanol, nici lanterne, nici unghiere înghesuite într-un plic de mărțișoare, inscripționat “Martie, cu dragoste” . Dezamăgită de insucces, femeia își recuperează produsele și-și descarcă nemulțumirea afară, vocal, acoperind cu puterea ei glasul roților de tren.

Pompele „Ai vieţii sorţi”

Nu cred că mai e mult până ce Stela şi Arşinel să facă reclame pentru o firmă de pompe funebre. Să prefigurăm câteva cadre:

Stela intră în sediul firmei de pompe funebre, unde se opreşte imediat ce trece pragul, să guste din mostrele de colivă. Moflăind, îl sună pe Arşinel, care o observă şi se ascunde într-un coşciug aflat pe verticală. Răspunde:
– Alo !?!
– Alo, dragule, da` unde eşti de se aude aşa, ca din groapă ?
– (vizibil încurcat) păi sunt… sunt în groapă dragă, nu ştii unde m-a dus Catena ? Tu unde eşti ?
– Uiteee…vreau să-ţi cumpăr ceva dulce şi bun ! Tu ce-mi cumperi ?
– Eeeuuu…nişte flori, un buchet de flori frumoase…
– Ce frumos, uite, atunci îţi iau şi eu nişte pantofi noi, să mergi mai des să-mi cumperi flori !
– (satisfăcut) eee, atunci eu îţi iau nişte lumânărele…
– Romanticule…

Lângă siciriul în care s-a pitulat Arşinel apare vânzătoarea, întrebând cu voce puternică, să fie auzită din interior:
– Domnule Arşinel, nu vă strânge în umeri sicriu` !?!

Demascaţi, Arşinel şi Stela cască câte o gură largă, cât Sala Palatului.

Ultimul cadru, cei doi îmbrăţişaţi, în aceeaşi încăpere. Slogan fredonat de ambii: „Pentru vii şi pentru morţi/ Pompele „Ai vieţii sorţi” „

Inconştientul colectiv în formarea şi păstrarea tradiţiilor la români

(Dovadă că pot să scriu şi serios. Un eseu pentru masterat)

Încep lucrarea cu o definire asupra conceptului de “inconştient colectiv”, aşa cum l-a descris deschizătorul de drumuri în ceea ce priveşte studiul mentalităţii de grup cu acţiune comună şi izvorâtă dintr-un tot grupal: Carl Gustav Jung. El defineşte conceptul de “inconştient colectiv” ca fiind un “datum universal” în ideea în care fiecare om poartă în schema sa psihică modelulul ansamblului de instincte specific colectivităţii umane, şi nu doar a individului în esenţă, aşa cum este tratată teoria inconştientului personal. Formarea inconştientului colectiv are ca întindere temporală milioane de ani în care experienţa umanităţii, a popoarelor şi-a pus amprenta asupra depozitului psihic de mulţime. Principalul rezultat al înrădăcinării inconştientului colectiv este formularea modelulului. Conform teoriei, universalitatea modelelor care reies din inconştientul colectiv se conturează în tipuri sau figure arhetipale.

Putem defini arhetipurile ca pe nişte predispoziţii înnăscute, ereditare , funcţionând ca nişte tipare care structureaţă imaginaţia, conştiinţa. Arhetipurile creaza mituri, religii, idei filosofice care influenteaza si isi pun amprenta pe intregi natiuni si epoci  (Carl Gustav Jung).  În accepţiunea lui Jung, categoriile majore care acoperă sfera arhetipurilor sunt: arhetipul mamei, arhetipul copilului, arhetipul tatălui, eroul. Aceste tipuri devenite şablon pentru mentalitatea de grup nu fac altceva decât să repete ideea structurii pe care o reprezintă. De exemplu, arhetipul lui Făt-Frumos se aplică în mod general valabil după următoarea descriere: personaj de o anumită provenienţă socială, tânăr şi puternic, având o frumuseţe clar definită şi mereu în competiţie cu forţele răului pe care le înfruntă cu success, finalitatea fiind măritişul cu fiica de împărat. Cu toate că basmele diferă între ele, acţiunea nu e identică, dar personajul este acelaşi, modalitatea lui de a răspunde provocărilor fiind foarte previzibilă. Un alt exemplu pe care îl pot aduce în sprijinul argumentelor este zmeul: personaj de basm cu intenţii rele, cu o înfăţişare hidoasă, de dimensiuni mari, în conflict cu Făt-Frumos.

Arhetipul zmeului spune că el trebuie să fie învins, în cele din urmă, evidenţa arătând faptul că nu există basm în care acest personaj să îl învingă definitiv pe Făt-Frumos.  De asemenea, în tezaurul spiritual al românilor este prezent, ca subiect al cântecelor, horelor, al basmelor arhetipul mamei, al copilului.Arhetipul copilului este legat de speranţă şi promisiune, şi de noi începuturi. El vine ca o promisiune pentru regenerare, şi ca o întărire a faptului că Paradisul poate fi recâştigat. Naşterea lui Iisus Hristos este un arhetip foarte important , caci el uneste Pământul şi Raiul, pe Om de Dumnezeu. “ (www.autoeducare.ro)

În esenţă, arhetipurile sunt conceptele pe care naţiunea le aplică în mod inconştient, general valabile. Nu putem vorbi despre inconştientul colectiv fără a accepta prezenţa arhetipurilor, ele fiind o cărămidă în structura solidă a inconştientului de masă. Unii autori compară arhetipurile cu nişte “librării universale de conduite umane”, ele diferind clar de la o cultură la alta. Gustave Le Bon precizează în cartea “Psihologia mulţimilor” că “Un popor este un organism creat de trecut şi ca orice organism nu se poate modifica decât prin lente acumulări ereditare”, practic întărind teoria lui Jung a inconştientului colectiv.

În ceea ce priveşte tradiţia la români, arhetipurile des întâlnite sunt peştele, cucul, şarpele, simboluri frecvent vizibile mai ale în arhitectura decorativă din Maramureş.

După ce am parcurs definirea conceptului de inconştient colectiv şi am atins cu explicaţiile şi noţiunea de arhetip, mut atenţia textului către felul în care cele două concepte amintite îşi pun amprenta asupra tradiţiilor la români. Din titlu încă am afirmat că inconştientul colectiv duce la formarea tradiţiilor. Plecând de la sintagma “toţi ca unul”, aşa cum mai putem numi inconştientul colectiv, se observă caracterul de masă al obiceiurilor umane, pornite din nevoia de identitate. În inconştientul colectiv există presetate nevoi ale umanităţii de a crea tradiţii, fapt care conduce la echilibrul societăţii, dă sens unui popor şi cimentează forţa acestuia.  Şimţămintele personale sunt cele care ajung să se extindă la nivelul comunităţii de loc, ca apoi ele să se generalizeze până la nivelul de tradiţie naţională. În formarea tradiţiilor, inconştientul colectiv poartă energia focului interior pe care fiecare îl are în parte, rezultatul, văzut în termeni de tradiţie fiind şlefuit, uniformizat de mulţime.

Vorbind despre păstrarea tradiţiilor, inconştientul colectiv pune în mişcare impresionante mecanisme protective pentru ceea ce comunitatea a format şi a practicat vreme îndelungată. În contextul globalizării se observă un fenomen bizar şi dual: tradiţiile se amestecă, ajungându-se la un metisaj de tradiţii internaţionale, pe de altă parte se observă un sporit interes pentru conservarea tradiţiilor, mai abitir ca până ce globalizarea să se declanşeze. Ca justificare, interesul pentru păstrarea tradiţiilor are mai multe componente psihologice, dintre care voi trata, pe scurt, principiul contiguităţii. Acest principiu se referă la faptul că fiinţa omenească este programată „să se sature” de suferinţă. Mai exact, chiar şi sub imperiul chinului îndelungat, cu care o societate s-a obişnuit, apare un moment de autosesizare spre depăşirea suferinţei. Ca instrument, obiceiurile tradiţionale sunt menite să reinstaleze starea de bine, starea de armonie pe care respectiva societate le-a pierdut în urma unor mari încercări sau în urma unei suferinţe îndelungate (războaie, molime). Păstrarea tradiţiilor obligă automat masa de oameni să fie unită, să se bucure împreună de produsul cultural al grupului şi să menţină unitatea naţională.

Dincolo de tradiţiile din mediul rural cunoscute, există şi tradiţii care acoperă atât satul cât şi oraşul. Aici voi puncta tradiţia umorului în România. Având rol clar de detensionare, umorul îşi are specificul propriu diferit în fiecare ţară. Ca arhetip, în materialele umoristice îl întâlnim pe Bulă, personaj investit ca neserios, frecvent ajungând în situaţii chiar penibile dar din care iese cu succes, în detrimentul altora sau nu. Bulă este arhetipul creat de români pentru ilustrarea unei tipologii umane autentic românească. Din păcate, de câţiva ani, personajul care câştigă teren în ceea ce priveşte consumul de umor este un alt arhetip, Dorel. Arhetipul lui Dorel descrie individul cu pregătire minimală, care intră în situaţii problematice dar nu are iscusinţa să depăşească problemele precum o face personajul lui Bulă. Acest aspect oglindeşte nivelul tot mai scăzut în ceea ce priveşte atât pregătirea românului cât şi dispoziţia de a consuma umor de proastă calitate, înlocuindu-se tradiţionala trăsătura a umorului de până acum, care ne-a consacrat.

de Andrei Sebastian Meszaros

Jurnaliștii lui Hitchcock

Gata oricând să se racordeze la o perfuzie pentru a arăta că în spitalele românești hrana insuficientă e salvată prin ospățul intravenos, jurnalistul de teren apare ca un martir al producătorilor de știri. E acolo unde oamenii suferă iar dincolo de vesta-uniformă, plină de molozul unei case care s-a prăbușit, bate o inimă însetată de adrenalină și ghiftuită de sentimente de recunoștință față de amărâți.  Deseori îl vedem îngenunchiat într-un fir de apă care a spălat covoarele din câteva locuințe și a speriat câteva găini, semnalând „furia naturii dezlănțuită care a distrus agoniseala de o viață a oamenilor”.

De luat în vizor e și spiritul empatic pe care reporterii îl manifestă, interesându-se de echilibrul emoțional al unor protagoniști de știri:  „v-ați speriat ? ” o întreabă un purtător de microfon pe o femeie care a călcat cu mașina un bătrân pe trecerea de pietoni, din al cărui corp multe organe, răsfirate pe carosabil, vor deveni material didactic pentru cursurile de anatomie.  Cea mai profundă întrebare, adresată unei mame al cărei copil a murit, e următoarea: „vă pare rău că v-a murit copilul?” Moment clik-clak pentru aparținătoare, care izbucnește într-un plâns pe deplin justificat. Reporterul, bucuros că i-a fost udată mâneca de lacrimile țâșnite cu tristețe și furie din ochii năpăstuitei, subliniază, pentru cei care probabil n-au înțeles substratul acestui eveniment, că situația este tragică.

Rămâne o curiozitate: cum pot unii să-și tempereze comportamentul, la auzul unor întrebări de o așa imbecilitate suspectă ?  Cât de zen trebuie să fii să nu trimiți un șpițar în punctul de coordonată 0 al unuia care te întreabă dacă regreți că ai rămas fără serviciu ?

Probabil dacă în prezent s-ar fi desfășurat mai vechile și tristele evenimente de la Auschwitz, vedeam penibilii reporteri, durdulii, cu fălcuțe formate din ronțăit fursecuri la conferințe de presă, arătând cu microfonul spre deținuții uscați de inaniție, de dincolo de gard, și întrebându-i dacă le e foame. Penibilul unor oameni din presă e clar incontestabil.  De altfel, dacă asistau la biblica înălțare, se găsea unul mai sprinten care să-l apuce de un picior pe Mântuitor, proaspăt decolat, pentru a-l ruga să dea câteva detalii cu privire la intențiile zborului.

Blatul stricat din prăjitura corupției

În Gara de Nord, liniștea bătea obrazul zgomotului ce se agita sub roțile de tren. Uneori, vocea  leșinată care anunța plecările și sosirile pătrundea în ghereta cu ustensile de deszăpezit, unde câțiva controlori, într-o lumină difuză, coseau de zor buzunare secrete ale hăinuțelor de angajat CFR. „Sper să n-o ia și pe Moni, săraca a anunțat ieri 2 trenuri care nici nu trec p`aici, ea-i fată bună, da` ăștea-s turbați…” mormăia unul dintre ei, încercând să bage ața în ac.

Pe lângă trenuri, triști ca niște crizanteme înfipte în țărână, colegii lor dădeau indicații scurte și la obiect, cu privire la compunerea trenurilor. Se uită cu dezamăgire la mormanul de ziare al vânzătorilor ambulanți care, până de curând cotizau pentru libera practică a comerțului cu informații, în tren, direct în geanta purtătoare de stații emisie-recepție. Parcă respirau la unison iar oftatul, în tandem, le traduce din minte aceeași suferința: s-a sistat șmechereala.  Întrebat de un tânăr uscățiv cum pot cădea la învoială pentru ruta București-Constanța, controlorului Sică îi fluieră în urechi puseul de tensiune:” – Pleacă dom`le, eu sunt om corect ! Toată viața am fost așaaa ! “ Potențialul agent infiltrat în mulțimea scursurilor din gară ridică nedumerit din umeri și se depărtă, dând un șut unei potăi de-a gării, ce avea pe blană scris, cu spray de bicicletă: “CFR 2012”

Printre geamantanele răsfirate, mătura lui tanti  Florica ridica un val de praf cum nici din rotopercutor nu vezi să iasă. A ajuns și până la urechile ei, acoperite de căciula ponosită, cu emblema firmei de curățenie la care muncise înainte, zvonul că, ăi de sus sunt supărați pe nereguli, așa că, din devotament  spontan, nu doar că mătura cu o putere de scărpina Iadul în cap, dar și dădea sfaturi de sănătate fumătorilor.

Abia garat, trenul Baia Mare-București e așteptat de o șleahtă de studenți ale căror burți înfometate glăsuiau mai puternic ca huruiala locomotivei, așteptând pachete de acasă.

–          Nașuleee, geamantanul ăla albastru îi al meu ! striga revendicativ , unul dintre ei.

–          Ce naș mă !?!  Te-am botezat eu ?  Ăsta-i bagaju` meu, îl am de-acasă, ce crezi că eu fac d`astea, afaceri… ? spuse controlorul, plecând cocoșat de lângă tren, cu 2 bagaje,  4 plase și-un plic în gură, speriat că Poliția îl va lua și pe el la interogări, așa cum au pățit-o azi, câteva alte zeci de colegi de-ai lui.

Legumele discordiei

De cum intri în zona Halei Matache, avântul sapienţei românului de rând îţi sare în atenţie.  Atârnând de mâinile lui două funii pline cu usturoi, un bărbat cu mutra intrigată dădea sfaturi nesolicitate unei doamne, care cumpăra nişte afine.  Aproape gata să-i toarne găleata pentru care şi-a supus spatele la un test de anduranţă, prin păduri, vânzătoarea aşezată cu fundul pe bordură îi răcni individului, uitând că nu mai este în codru: “ Da` mai las-o-n pace dom`le, că-s de grădină, că-s de pădure, care-i treaba dumitale ? ”

Viermuiala din zona acoperită a Pieţei Matache lasă să răzbată, din când în când, voci care-l pomenesc pe Ponta, Băsescu, “a fost prăpăd”, “hoţii ăştea” “hai că-ţi las din preţ, că eşti mare barosan”. Glasurile prind putere pe măsură ce subiectul discuţiei aţâţă starea de echilibru-zen a uneia din părţi: “cum dom`le, aşa scumpă zmeura ?” întreabă o băbuţă elegantă dar şucărită că nu-şi poate delecta simţurile, din motive pecuniare. “Păi da, că m-am băgat în tufe şi mă putea mânca ursu`, n-aţi văzut că ăştea sar la oameni, că-s nervoşi ? Ia să vă băgaţi dumneavoastră, să vă înţepaţi toată şi să vă bateţi cu ursu` !” Inevitabil, bătrâna  o dă la întors: “Să te bagi dumneata !” Tema ursului furios rămâne în dezbatere, chiar dacă declanşatoarea dialogului plecă, moflăind o rozalindă zmeură, luată de pe tarabă, ca pedeapsă.  O altă doamnă, care parcă băuse din cupa îngrijorării de orice fel, trece în faţa cântarului şi-i spune vânzătorului “Daaa, dar aţi văzut câţi oameni atacă. Au înnebunit, zău aşa !” Replica afaceristului cu poame ale silvei, cade ca o sentinţă, speriind câteva vrăbiuţe care se odihneau din ciugulit pe scheletul metalic al tavanului “Daaa, că au tăiat ăştea pădurea, urşii unde să mai stea, se înghesuie în câtă pădure a mai rămas. Sunt mulţi într-un loc şi se enervează. D`aia atacă.”

Fiind o aglomerare umană, ierarhiile trebuiesc cunoscute de membrii mulţimii, pentru o bună funcţionare şi inevitabil pentru cultul personalităţii celor aflaţi pe nişte trepte net superioare: “ îmi spui tu mie că-s bune, eu îţi spun că-s toxice, am lucrat 51 de ani în sănătate ! ” se aude vocea iritată a unei femei, supărată pe un soi de legume al căror nume scăpase urechilor mele.

Fie că e obosit de perindarea printre maldărele de legume, fie că e doar în trecere, omul se opreşte la una din dughenele cu mici, bere la pahar şi manele. Băncile, îmbibate cu amintirea unor beri vărsate sau a bucăţelelor de mici căzute din gurile revoltate, devin birouri ale Parlamentului de ocazie. Fiecare are ceva de spus, politica este tocată mărunt, unii se ridică în picioare fluturând ameninţător mânile. Se votează părerea cea mai bună şi se ciocnesc paharele de plastic. Precum în Parlamentul legitim, şi aici, câţiva participanţi la şedinţă dorm cu capul lăsat pe spate şi cu gura deschisă.