Valiza din piele umană


Motto
: În România, oricât de scurtă ar fi călătoria cu trenul, e indicat să-ţi iei loc la cuşetă.

 Acceptând mesajul din motto, conform căruia chiar şi un traseu Bucureşti-Ploieşti via Chitila, de cca. 40 minute, merită petrecut pe rafturile cuşetelor din tren, nu mai dezvolt existenţa nevoii de farsă pe care mai marii companiei o aplică umililor călători, atunci când biletul spune ceva iar, ajunşi la destinaţie evidenţa glăsuie realitatea. În claustrul vagoanelor„timpul se opreşte, clipa se dilată”, fapt ce mă face să gândesc că Mircea Eliade a scris opera “La Ţigănci”, pe când trenul staţiona nejustificat în câmp, în timp ce hoţii de şine făceau semne mecanicului de tren să mai rabde puţin până când subtilizează şi nişte metri de cablu de comunicaţii între staţii.

Depăşind dimensiunea timpului modificat şi a întârzierilor enorme, iată ce mi-au putut auzi urechile, într-una din călătoriile cu trenul. O tânără doamnă împreună cu fiul ei de aproximativ 7 ani, puţin grăsuţ, şi-au cumpărat loc pentru acelaşi pat, evitând o plată mai mare a biletelor. Doamna urma să doarmă împreună cu al ei copil în patul din mijloc al compartimentului. Femeia lungită pe raftul de jos, reacţionează, intervenind în unitatea celulei de bază a societăţii: familia. Cu tonul scandalizat şi vădit afectată de dubla prezenţă din patul de deasupra, femeia ameninţa că trage semnalul de alarmă, dacă vecinii de pe tavan ei nu se separă, invocând teama ca nu cumva patul să se rupă, căzând sec peste faţa ei zbârcită de ură umană. Soluţia vine rapid: să se facă schimb de paturi,  disperata trecând în patul de deasupra iar mama şi copilul dedesupt.Dar ţi-ai găsit ! Agitata nu lasă parterul pentru alt etaj şi nici nu vrea să facă alt fel de schimb. În acel moment, mama copilului decide să doarmă în spaţiul de depozitare al bagajelor, aflat deasupra intrării, precum o valiză.

Bon voyage!

Anunțuri

Ghidul ţânţarului

Despre prostia proverbială a ţânţarului, literatura de specialitate nu a dezvăluit mai nimic iar criticii continuă să considere subiectul tabu. A încercat  Ivan Andreievici Kârlov să-I mai spele ruşinea, într-o fabulă, dar mai mult decât să-l ridice la gradul de parazit de mâna a doua , pus pe şotii, n-a reuşit. Aşadar, dacă aveţi un ţânţar pe sticla monitorulu, nu-l goniţi, sfaturile mele s-ar putea să-i folosească:

ZZzzZZ 1. Nu survolezi niciodată deasupra urechilor, zumzetul tău nu sună deloc angelic.  Asta îl va pune în 2 picioare pe om şi va căuta să te anihileze în cel mai scurt timp. Păcat că la urechile tale nu zboară ţânţari, să simţi cum e !

ZZzzZZ 2.  Dacă totuşi vrei să-l înţepi între ureche şi cap,ca să nu mai poată purta ochelari şi să dea cu capu` de bordură, sau vrei să-i laşi o urmă de sărut pe gât, n-ai decât să aterizezi undeva în zona coapselor, de unde s-o iei perpedes către locul cu pricina. Aşa eviţi să fii auzit şi ai ocazia să întâlneşti alţi ţânţari, pe traseu, pe care să-i întrebi dacă are balta peşte.

ZZzzZZ 3. Se întâmplă câteodată ca din lăcomie, poftă şi grabă, să tragi sânge din el cu o îndârjire de vidanjă. Cel mai probabil el te va simţi şi va căuta să păcătuiască mântuind, adică să te ucidă. Atenţie, după ce ai uşchit-o, nu te aşezi pe pat, nu te aşezi pe noptieră, nu te aşezi pe uşă ! Acestea sunt locurile în care se aplică cel mai bine lovitura de şlap, de pata pe care o laşi acolo nepăsându-i nimănui. Iată nişte locuri bune de aterizat: pe dulia becului (îţi dai seama că fraieru` o să se tot uite la bec, aşteptând să pleci de acolo, ca după aceea, când întoarce capu` să vadă numai musculiţe, ţânţari, porumbei şi buburuze, după care va da cu şlapu`precum un samurai beat.), pe touchscreen-ul telefonului mobil, pe posterul cu manelistul preferat, pe sticla ochelarilor, pe sticla televizorului, etc.   Evident că dacă vezi leşul semenilor tăi într-un anumit loc, nu te opreşti să le cânţi prohodul, ăla fiind clar un loc predispus pentru a te plesni.

ZZZzzZZ4. Nu dai buzna niciodată aşa, la prima uşă ! Verifici din exterior spre interior, dacă alte insecte activează pe canalele de zbor. Dacă nu mişcă nimic, ăsta-i semn de întrebare. Probabil că zona e otrăvită de spray anti-zburătoare. Fraiereşte un alt ţânţar că ai găsit înăuntru sânge AB negativ, moment în care o să-l vezi pe nătăfleţ cum se năspusteşte înăuntru, căutând exotica mâncare. Dacă se întâmplă să cadă, e clar, terenul e contaminat, dacă prostănacu`orbitează deja de 15 minute în jurul candelabrului, intră şi tu discret, făcându-te că nu-l cunoşti.

ZZZzzZZ 5. Nu te bate cu muştele. Sunt nişte fiinţe inferioare,  abjecte prin statut şi prin definiţie. Tu ai sânge de om în vene, fii mândru de asta şi adoptă calea dialogului !

Revoluţia de sub cergă

    Vorba din popor spune că atunci când îţi doreşti ca un lucru să se întâmple trebuie să pui multă căldură în tot demersul, să arzi pentru acel fapt iar sângele să-ţi clocotească în vene de energie şi avânt, ca o ciorbă uitată pe aragaz. O asemenea înflăcărare de spirite am revăzut câteva zile în Piaţa Universităţii, unde, în zona Facultăţii de Arhitectură, câteva sute de oameni au reaprins protestele, din propriile cenuşi ale creierelor înfierbântate de reală gândire.În zăpuşeala lunii iulie, braţele protestatarilor azvârleau sudoarea sărată în ochii celor gură-cască. 

           Exact în zona viermuielii, în staţia de autobus îşi face apariţia fantomatică o băbuţă. Gura  întredeschisă lăsa câteva văpăi născute de viscerele ei încălzite, să lovească vipla dinţilor care parcă se scurgeau, în lumina unui soare care-şi pierduse şi el dinţii ascuţiţi cu care ne-a muşcat la protestele din Ianuarie. Imediat apare o altă doamnă în etate cu care bătrânica scuipătoare de flăcări intră în vorbă imediat, condiţionată de conjunctură.
– Ia uitaţi doamnă, pe căldura asta, pe soarele ăsta, ăştea strigă, stau acolo…
– Da doamnă, aşa e, nici nu ştiu cum să…
– Sunt plătiţi, doamnă. Cine stă aici toată ziua să strige, că de parcă vine cineva mai bun. Toţi sunt hoţi ! Ăştea-s plătiţi, îi ştiiiu, pe canicula asta să…

  În paralelul cu discuţia apare un băciuc care, îmbrăcat cu o „pelerină” de lână tricotată, groasă de un deget, cu tot cu glugă şi închis de sus pînă jos, se deplasa zâmbăreţ, sprijinit într-o botă. O zăreşte pe băbuţa
incandescentă şi se duce tacticos către ea, pâş-pâş.La momentul în care ea zicea „pe canicula asta să…” omul cu freon în vene se duce la urechea ei şi strgă „-Bleeaaah !!!” Din două ţopăieli, băbuţa era la aproape o staţie distanţă, de unde ripostează îngrozită:
– Vaaaaai, ce m-ai speriat ! Mă, da` nu ţi-e cald !?!
Imediat după incident, în hohotul privitorilor şi în vacarmul maşinilor a căror şoferi claxonau văzându-l, arătarea de sub cergă râdea draconic şi cu subânţeles. Taie bulevardul prin coloana de maşini, către Teatrul Naţional, unde îl întâmpină un poliţist:
– Dar ce m-a speriat nebunu`, ia uitaţi, gata, îl ia Poliţia, gataaa. A, uite că nu-l ia ! Ăştea-s mână-n mână !

Autopsia unei bodegi

Sub privirile Spitalului Universitar, vis-a-vis de ANEFS, mişună împiedicaţi şi-mbârligaţi o mână de oameni, năuciţi de anestezie, duhnind a spirt, ba ieşind, ba intrând în dugheana din faţa podului pietonal peste Dâmboviţa. Am trecut şi noi pragul acestei instituţii, prag care parcă ne zâmbea dintr-o crăpătură, mulţumit că suntem primii care nu l-am brutalizat azi, cu vârful sau călcâiele încălţărilor. Încă de la intrare, o doamnă rotundă savura o ceapă, la fel de rotundă. Ne privea cu suspiciune, neînţelegând de ce am venit la tratament chiar aici, oameni ca noi preferând altă medicaţie decât spirtul pe rana deschisă a stomacului, aşa cum fac ei. Trecem de vestibul şi intrăm în odaia ce părea să fie zona de administrare a doftoriilor. Farmacia de după gaura peretelui din faţă etala, pe câteva scânduri, lichidele multicolore pe care suferinzii le consumau: vin „Doi cai frumoşi” 2 lei suta, vin la halbă, vin de masă, vodca, ţuică la sticlă de plastic şi în final câteva feluri de bere la un preţ derizoriu. Ne serveşte cu câte o bere o doamnă a cărei danturi se făcea mai vizibilă decât întreaga-i figură. Loc era suficient aşa că ne-am aşezat în zona cea mai apropiată, nu înainte de a schimba locul portmoneului, din buzunarul din spate, în faţă, gaura din scaune făcând probabilă veşnica lor dispariţie. Câte o tavă de inox, purtătoare de cratere dubioase, aşezată pe fiecare masă, dădea locului un oarecare iz nepotrivit de eleganţă. Bunul gust jucat la noroc şi-a găsit insuccesul şi în tapetul de pe unul din pereţi. Acoperind doar o parte din suprafaţă, opera era împrejmuită de nişte şipci ce într-un limbaj pretenţios se pot numi „ramă”. Cu tot dispreţul, zburătoarele de tot soiul s-au căcat pe lucrătură. Critici de artă s-or fi găsit şi printre pilangiii locului care l-au împroşcat cu matrafox, întreaga peliculă a kitsc-ului putând să facă subiectul de studiu al unui epidemiolog.

După câteva guri de bere, privirea îmi caută o scrumieră.
– Suntem europeni, ce p*&@ mea, se fumează afară ! ne anunţă un individ agăţat de un pahar cu şpriţ, prea tânăr să stea cu bătrânii, prea bătrân să mai facă ceva cu soarta lui.
Ne întoarcem în locul unde femeia îşi terminase ceapa de mâncat, şi-acum cu burta plină savura, dintr-un pahar mic şi ciobit, ceva ce părea să curgă. Antreul, aşadar, era destinat fumătorilor iar scrumierele găzduiau resturi de ţigări provenite din toată zona Balcanică.
– Nu-ţi mai dau ţigări, că o să mori drecu` ! vorbea sentenţios unui individ o femeie cu batic, la o respectabilă vârstă, fluturând ameninţător mâna. Acea mână obosită să tot ducă paharul la gură, acea mână care, de fiecare dată când ducea paharul îi amintea de Vali, persoana al cărei nume era tatuat pe piele. Fosta iubire a lui Vali era acum într-o bodegă, certându-se cu un neisprăvit care tot cerea tutun.
– Las` că mor şi fac contract cu statu` să îmi dea bani pe organe, bâlbâia bărbatul ai cărui ochi roşii te făceau să crezi că bronzul pielii lui e cauzat de munca de sudor, şi nicidecum de nespălare.
– Ascultă la mine, eu am 3 rude în spital, adică ei lucrează acolo, mă-nţelegi tu…unul e autopsier şi m-a lăsat să văd cum face. Deci scoate organele, bagă rumeguş în loc şi…
– Bagă paie ! Nu rumeguş !
– Măi, mă laşi să termin ? Şi să ştii că se bagă rumeguş ! I se ia o bucăţică mică de carne (aici o unghie neagră făcea gestul bisturiului pe pielea mâinii ei) şi ei bagă la mocroscop, să ştie de ce s-a dus !
– Eu vreau să vând organele să le bage la formol şi când are ea, sau ea, sau ea nevoie (arătând către comesenii îngroziţi de dărnicia omului) să ia de la mine ! Atât ! încheiase el, cu gura strânsă şi cu ochii lipiţi.
– Băăăi, tu eşti prost măi,că mă faci să te înjur da` nu pot că uite, se uită tinerii la noi şi râde de tine dar ei e domni şi nu râde ! Ne scuzaţi, e prost, nu ştie !
După ce am dat înţelegători din cap, ne întoarcem la punctul farmaceutic să returnăm sticlele, vorbind de plecare. Unul dintre muşterii mă opreşte să mă salute, şi mă întreabă de unde sunt, depistând, chiar dacă n-am vorbit deloc cu el, că sunt ardelean.
– După mers, după figură…mi-am dat eu seama. Mai veniţi pe la noi !
Acel „mai veniţi pe la noi” spus cu căldură, ca atunci când spui cuiva, cu toată sinceritatea, să te mai viziteze acasă. În fond, acasa e locul unde te simţi cel mai bine, iar pentru ei locul ăla era  un Eden care îi primea, fie de erau morţi de băutură, sau nu.

Tanti Leni, tanti Jeni, tanti Neni.

Tanti Leni spală băi.
Tanti Jeni spală băi.

Tanti Leni dă cu clor.
Tanti Jeni-i de decor.
Tanti Leni spală bine.
Tanti Jeni se abţine.
Tanti Leni o tot ceartă.
Tanti Jeni nu se-ndreaptă.
Tanti Leni o loveşte.
Tanti Jeni se stropşeste.
Tanti Leni dă cu mopul.
Tanti Jeni face hopul.
Tanti Leni o plesneşte
Tanti Jeni o-nghionteşte.
Tanti Leni cade lată
Tanti Neni se arată
Tanti Jeni o dărâmă
Tanti Leni o sugrumă.
Tanti Jeni stă-n picioare
Tanti Leni îi dă tare.
Tanti Jeni dă-n ficat
Tanti Leni s-a-nprăştiat.
Tanti Jeni a câştigat

Necrolog pentru halba prieteniei

Halba mea de 1 l s-o spart. N-am apucat să-i spun „adio”. Am avut multe întâmplări frumoase împreună. Una dintre întâmplări a fost cea de la conferinţa „Flit”(ziar de bârfă şi calomnie),când publicul îmi sorbea cuvintele de pe buzele udate cu bere. Dar să vorbim de începuturi.

Ne-am cunoscut acum câţiva ani într-un cămin studenţesc. Pe atunci era a altcuiva. Avea ca sarcină permanentă păstrarea unor castraveţi în oţet. Cred că se pricepea. Stăpâna însă n-a apreciat-o la justa ei valoare şi a părăsit-o pe un pervaz rece. Era o domnişoară rece ca faianţa din baia unui iglu. A fost adoptată urgent de Georgiana Gerea care, cunoscându-mi sentimentele pure pe care le nutream pentru recipientul minune, mi-a încredinţat-o. De bucurie am petrecut o noapte întreagă.

O numeam „halba prieteniei”. Odată, o prietenă (al cărui nume, din respect, nu-l voi pomeni) a luat în cap singurul indicator de pe stradă, după ce a abuzat de serviciile ei. O bară de grosimea unei mâini a marcat amintirea acelei seri pe fruntea domnişoarei. Viitoare doamnă.
Halba te făcea să te simţi profund drojdier. Avea capacitatea asta. Te detensiona, rupea grijile în două . Pe de altă parte putea să te facă să te simţi aristocrat, depindea ce puneai în ea.
Dimineaţa meşteream câte un ceai, o cafeluţă, totul în îmbrăţişarea ei sticloasă. Pereţii îi avea groşi de 1 centimetru (s-a stabilit la autopsie), aveam impresia că e făcută din geamul papamobilului, prelucrat şi modelat prin înalte tehnologii japoneze. Toarta era şi ea straşnică.  Cu tot aspectul ăsta anti-glonţ…s-a spart.
Nu te voi uita.

Aruncarea la tomberon va fi diseară, 22.12.2011, la 19:00, pentru cine a cunoscut-o şi vrea să asiste. Dacă aveţi poze cu ea, să le aduceţi.